30 noiembrie 2016

"Dle Ioachim, cred că ne provocați, dumneavoastră nu votați de fapt PSD."

Aşa a strecurat îndoiala o doamnă nedumerită că nu doresc "schimbarea".

Alta doamnă îmi spune la cafea că refuză să discute cu mine despre Cioloş. Să nu facem politică în casă.
Apoi se năpusteşte pe facebook şi pune 10 postări cu USR şi minunile făcute de Cioloş.
Aşa, cu un entuziasm individual, o să zic mai jos de ce individual.

Sigur că o să votez cu PSD.

În mod paradoxal, chiar PSD înseamnă schimbarea în ziua de azi.
Aşa ghebos şi penal cum e, a ramas o insulă de normalitate (normalitate coruptă, rea, cum vreţi voi) în marea asta de schimbări stranii şi cinice.

Progresiştii m-au speriat.
Acţionează robotic, mecanic şi precis.
Teleghidat şi rece.
Li s-a cerut să ne confişte socialismul, l-au clonat cu liberalismul şi a iesit Omul Nou.
Incert sexual, incert politic, incert social. Incert religios, Fluid.

Apoi a apărut băiatul ăsta cu familia malthusiană.
link: http://www.ziare.com/social/romani/de-ce-sa-platim-pentru-copiii-altora-1444785

Articolul spune multe despre "schimbarea" care ni se pregateşte.

În tabăra cealaltă, la noi, postările cu Şcoala de la Frankfurt mi se păreau un pic exagerate şi justificate numai ca răspuns ideologic la cinismul progresiştilor din facebook.

Până a aparut Avramescu ăsta cu Familia malthusiană.
Pe care o cunosc deja foarte bine.
Eu nu am copii, nu am cu cine să-i fac, nu vrea nimeni să renunţe la individualism şi să devină "tradiţional". Nu le trebuie viitor.
Pentru că e progresist să ne eutanasiem social chiar azi.

"Nu vreau sa ajung bătrân şi vulnerabil" zice malthusianul de lânga mine.

De aia votez PSD.

19 noiembrie 2016

Trebuie să am tabieturi

Aseară instalam un windows 10, ascultam ceva fin de pian, am deschis un vin, frumoasă atmosferă.

Frumoasă zici.
Grasule, noi trebuie să avem o discuție, mi-am zis.

Am înlemnit. Eu ştiu ce înseamnă vorba asta.
Să stau calm, zic.
Am ascultat ce am avut de spus, în mare parte sunt de acord, ok, da mah, dar e vineri seara, să mai aduc vin? Am întrebat prosteşte.
În fine, am răspuns iscusit, m-am arătat cooperant şi am scăpat ieftin şi de data asta.

Problema în discuție a apărut de nicăieri, nici nu mă aşteptam să aud de la mine că am o viață dezordonată. Că nu am tabieturi.

Trebuie să am tabieturi.

Să beau vin în cadă seara, să fumeg bețişoare aromate, să-mi pieptăn barba, să mă dau cu nivea men pe mâini, să fac sport la aparat, să merg la târgu de carte.

Şi trebuie să dau valoare serilor petrecute acasă. Să nu mai adorm pe parchet.
Să nu mai mănânc cartofi prajiți.

Eu sunt un om bun, pot mai mult.

12 noiembrie 2016

Feminismul în Militari

Azi am fost să pun cauciucurile de iarnă.
La un service lânga mine, bun, mecanici de treabă.

Erau trei maşini înaintea mea. scap repede, zic.

Imediat apare o hipsteriță tânără de vreo 50 de ani.
Înfige maşina în service, se dă jos fluturând cu telefonul şi cafeaua starbucks sau aşa, ce mai faceți? vreau să schimb roțile, mercic.

Mecanicii s-au uitat la noi aştia de la rând, noi la ei, ce facem?
E femee.

I-au zis că nu au scule pentru jantele ei speciale şi au trimis-o la alt service.
Bravo şi cinste lor.
Proletari corecți.


Pentru că hipsterii, femeile feministe nazi, LGBTeii, au inventat un straniu mecanism de autoimpunere în societate.
Care îi face să se simtă superiori.

Pe femeia aia chiar o lăsam să schimbe roțile înainte, mai stateam noi ca baeții la înca o ţigare, doo, aşa din bun simţ.

Dar ea a crezut că poate cu politically correct in Militari.
Şi a pierdut.

10 noiembrie 2016

Empatie

Singurătatea are şi părţile ei bune.

Tabloul e aproape gata.
O mică corabie pe ici pe colo, poate punem şi un soare, în primăvară e gata.


06 noiembrie 2016

Acasă la maestrul Piticugras

Domnule Piticugras, citim cu plăcută surprindere un blog care este scris foarte bine, cu nerv, inspiraţie şi multă căldură umană.
Cum reuşiţi să faceţi asta? 

Blogul a renăscut greu. Avem obligaţii, ne dăruim altora timpul şi sentimentele, ştiti cum este.
Dar am simţit că sunt dator cu o reparaţie morală, ştiti, desigur, că acum 10 ani acest blog a luat menţiune la prestigiosul festival Roblogfest.

Aşa este, ne amintim cu emoţie.
Cum a evoluat apoi această poveste de succes?
Blogul a dispărut ani de zile.. 
Aţi călătorit? Aţi abordat alte provocări artistice? Aţi început să beţi?

Da.

În încheiere, dacă doriţi să ne împărtăşiţi care este secretul acestei reveniri în forţă?

Aş zice că m-am speriat un pic când a trebuit să scriu iar blog.
Pentru că blogul înseamnă seriozitate, nu zbieri ca pe facebook, pui diacritice cu atenţie.
După zece postări observi că eşti scriitor şi programezi imediat să urmeze un roman.

Am programat să urmeze un roman.

Maestre, o ultimă recomandare pentru tinerii scriitori?

Să singurească.
Secretul stă în singurătate.

Vă mulţumim şi vă urăm multă putere de muncă.

Cu plăcere.

05 noiembrie 2016

Am hotărât să scriu un roman.

İl am pe tot în cap acum.
Prozaic, doamne fereşte, făceam bae şi brusc am început să îl am în cap.
Ştiu exact şi pagina 72..
Şi pagina 200. Tot.

De ce stau? Să-l scriu chiar acum, am strigat vărsând vinu pe masă.

Nu încă.

Mă năpusteam să-l scriu chiar acum. Dar temporal nu se poate,.
Obligații mă cer să ies cu nişte poeți la cafe roz.

Dar încep cu ce e mai greu.
Romanul se va numi Ioachim.

Cuantice. Dar cu concluzie.

Fizica cuantică a hotărât că nimic nu există în lipsa unui observator care să observe.

Totul se alcătuieşte instant în momentul in care ai nefericita inspirație să observi şi să creezi o linie temporală, o felie de existență.

Păgubos mecanism. Mai ales dacă e lăsat în mâna mea.
Într-o întreagă sâmbată dimineața nu am fost în stare să alcătuiesc mai mult de trei beri.

Pentru că eu sunt observator într-un univers mic şi uşor dezechilibrat din care mai mult se iese decât se intră.

Uite, a sunat interfonul şi am ascultat cum sună.
E absurd să sune cineva la mine dar e corect cuantic.
Observatorul sunător a eşuat în alcătuirea altei linii temporale şi a încetat tragic să existe.

Nu mă întind.
Am dovedit fix acum teoria observatorului cuantic şi liniile mele observațional tempolare devin tot mai precise.

Şi concluzia nu m-a surprins deloc.
Cu paşi mici dar puternici îmi pot controla universurile.